Ion Iliescu rămâne una dintre cele mai controversate personalități ale istoriei României postdecembriste. Pentru unii, a fost garantul stabilității și al trecerii către democrație, iar pentru alții, simbol al unei continuități nedorite și al unor decizii care au marcat negativ evoluția țării.
În primii ani de după Revoluție, Iliescu a condus o tranziție în două viteze: pe de o parte, a asigurat o schimbare controlată, iar pe de altă parte, a perpetuat anumite structuri și mentalități specifice epocii comuniste. Spre deosebire de țări precum Polonia sau Cehoslovacia, unde vechea opoziție a preluat conducerea, în România puterea a rămas în mâinile unor foști comuniști reconvertiți.
Mineriadele din iunie 1990 au rămas o pată indelibilă pe mandatul său, iar modul în care au fost gestionate protestele a afectat profund încrederea publică în noile instituții democratice. Cu toate acestea, în ultimul mandat, Iliescu a condus România către integrarea euro-atlantică, iar în 2004 țara noastră a devenit membră a NATO.
Moștenirea economică a lui Iliescu este ambivalentă: pe de o parte, a tolerat apariția unor structuri oligarhice și a amânat reformele necesare, iar pe de altă parte, a acceptat prima alternanță democratică din istoria României, cedând puterea în mod pașnic în 1996.
Dezbaterea privind responsabilitatea sa în evenimentele din perioada 1989–1996 rămâne deschisă, iar lipsa unei soluționări definitive a dosarelor legate de Revoluție și Mineriade continuă să împartă societatea.
Astăzi, cu trecerea timpului, figura lui Iliescu devine din ce în ce mai mult un subiect de analiză istorică, iar impactul său asupra politicii românești continuă să fie resimțit, direct sau indirect, în deciziile și mentalitățile contemporane.
