De Stelian Tănase
Ion Iliescu a preluat conducerea României pe 22 decembrie 1989, susținut de structurile de putere ale vremii: Armata, Securitatea și aparatul de partid. Acest fapt a marcat începutul unui acord tacit, prin care el a garantat protecție vechilor elite în schimbul sprijinului politic. Astfel, tranziția postcomunistă a României a fost una lentă și plină de compromisuri.
Iliescu nu a avut viziunea unei democrații occidentale. Dorința lui a fost implementarea unui model apropiat de glasnost-ul promovat de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, nu o ruptură completă de trecut. El a rămas, în esență, un comunist, influențat profund de istoria familiei sale și de atașamentul față de ideologia în care a crescut.
Unul dintre momentele cheie care i-a definit mandatul a fost Mineriada, eveniment care a izolat țara la nivel internațional și a întârziat integrarea europeană. De asemenea, semnarea unui tratat de prietenie cu Moscova, la scurt timp înainte de destrămarea URSS, a demonstrat o lipsă de perspectivă geopolitică.
Popularitatea de care s-a bucurat în anii ’90 se datorează parțial faptului că mulți români, mai ales din mediile rurale, l-au văzut ca un factor de stabilitate și continuitate. Însă, în realitate, el a acționat mai degrabă ca un supraviețuitor politic, adaptându-se presiunilor externe fără a avea vreo convingere autentică democratică.
Moștenirea lui rămâne ambiguă: pe de o parte, a condus țara în perioada de tranziție, dar pe de altă parte, a menținut un sistem de putere care a îngreunat reformele și a perpetuat vechile structuri.
